marți, 10 noiembrie 2015

Lumina stinsa, diseara



Sunt pregătită în fața narațiunii. Așa că spun; Noa spune în sfârșit:
                La o lună după ce te-ai lepădat de mine pe strada Rosetti, la o lună după ce ne-ai stins chibriturile de inima mea și, pe deasupra, m-ai strangulat cu dantela în care te păstram, felinarele de pe strada mea sunt stinse, iar eu stau încremenită în fața iadului ăstuia monocrom, traumatizată de țigara din mâna mea care pare să se odihnească între două lame pulverizate cu nervuri de ceruză.
                La o lună după ce m-am transformat într-o închisoare bipedă, mă îngrozește lumina mașinilor care crestează aleea mea convertită smolii.  
Știu exact cât de departe va trebui să fiu de orașul ăsta când voi fi pregătită să pun pe hârtie visele nopții ăleia.
D mă plesnește cu
                - Nu mai privești cerul de ceva vreme.
                - Se întâmplă îndeajuns de multe aici, jos. Sunt aprinse felinarele pe strada ta?
                - Nu, de ce?
                - A trecut o lună.
                Iar pâcla terifiantă de afară sărbătorește cu mine, digerându-mi culorile și vârând în mine aceeași schizofrenie candidă care m-a traversat în noaptea aceea. De câte ori să îți amintesc că m-ai lăsat în mijlocul străzii?
Ce naiba mai pot să visez?
                Ăsta e doar începutul.
Îmi vei lipsi cumplit, însă te rog să nu mă aștepți.