duminică, 31 ianuarie 2016

r u n a w a y



Îl văd bântuit de o mitomanie pe care se străduiește să mi-o îngurgiteze ca pe un aliment de bază. Tu și cu mine pe o autostradă între adevăr și minciună. Nu știu ce te face să crezi că doar fiindcă nu vezi capătul unei autostrăzi, nici nu există. Scumpul meu, autostrăzile și oceanele și iubirea – toate își au căpătâiul, indiferent de amploarea lor.
                Lași atingerile astea străine ale dualității tale să mă zdrențuiască?
                Tu și cu mine, amândoi.
                Ai impresia că scrisul e o refulare accidentală a evenimentelor relativ însemnate? Crezi că scrisul e suprimarea adevărului obiectiv într-o subiectivitate vehiculată de emoții efemere? Adevărul nu e o superstiție scolastică – și adevărul nu e un Tatăl nostru învățat în copilărie, la lumina unei veioze care proiecta pe tavan o umbră asemănătoare Maicii Domnului, tolănită lângă tatăl și sora mea, pe când familia mea obișnuia să fi fost odată ca niciodată. Adevărul e o forță subterană care erupe dintr-un anumit tip de persoană, cea a cărei existență e operată de ferocitatea poftei de orânduială. Așa credeam că suntem.
                Tu și cu mine, mai puțin tu.
                Apoi mai există și cei excitați de corciturile dintre realitate și ficțiune, cei care nu sesizează diferența dintre ficțiune și transcendență.
                Tu și cu tine, de cele mai multe ori.
                Iar acum ne avem povestea înșiretată pe comportament și ne privim prea des ca să mai fim sinceri unul cu celălalt. Ceva ce, în același timp, nu am prevăzut și am prevăzut mai mult ca orice. Așa încât îmi confesez sevrajul de la plăsmuirile tale datorate lipsei de rezistență la realitate. Mă leapăd de imaginile iubirii noastre, pe care le-ai scornit îmbinând greșit piesele de puzzle care par să se potrivească, mă leapăd de ignoranța filantropică de care am dat dovadă. Totuși erau momente în care căldura gurii tale și răceala mobilei din camera mea păreau compatibile, în ciuda faptului că nu formau nicio imagine de ansamblu. Cruzimea cu care mă supuneai la funcționare diurnă m-a dirijat spre zilele în care aș fi presat la nesfârșit flori între buzele tale și la lejeritatea cu care îmi expuneam demonii în fața ta. Simțeam trupește axioma veridicității relației noastre.
Însă noi suntem altceva.
                Tu și cu mine – și mă bucur că am rămas doar eu.