duminică, 24 ianuarie 2016

Verbatim





Fie menționez în prealabil că sunt blondă, fie va fi de la sine înțeles. O decizie în fața căreia râd de fiecare dată când sunt cu mâinile pe tastatura laptop-ului.
M-am născut sub un alt fel de cer și asta mă alarmează aproape la fel de mult cât mă despovărează de insipiditatea cotidianului. Afirmațiile mele din momentele de luciditate sunt remarci aproape tâmpite, asemenea unui copil care își sesizează vânătăile după ce cade pe scări, asemenea unui pictor care anunță cu voce tare „am terminat!”, și se îndepărtează de pânză și aprobă, și se aprobă.
Îmi spun pentru a mă convinge, și nu din necesitatea unui răspuns. Caut rezultate în prosperitate încordată, totuși observ cu voce tare și nicicând nu mă conving pe deplin. Îi anunț pe copii și pe pictori că vânătăile și pânzele sunt începutul și lucrurile nu sunt nicidecum săvârșite printr-o remarcă ostentativ obiectivă.
... Exact cum sunt eu, ostentativ obiectivă și cinică în cele mai tropicale feluri. Inspir zgomotos și mi se văluresc ochii într-o tulburare colorată și concisă, apoi expir mentă și lumină, și de fiecare dată arăt deplorabil înainte să spun ceva inhibant de inteligent.
Sunt aluatul cuprins de frig. Și mă tem de orice fel de muzică ce m-ar face să mă gândesc și la alții. Nu mă judec nicicând, însă mă asigur că sunt pedepsită.
Crunt. Obișnuiesc să mă aștept singură la coadă și nu încerc să aflu dacă mă deranjează. Conduc tiruri cu care îmi izbesc sufletul; și visez poduri în fiecare noapte, cu toate că nu mă încearcă nicio nuanță de astenie – nu, marea problemă a vieții mele este că după tot ce s-a întâmplat, îmi doresc viața mai mult decât în ziua dinainte, și asta pare să mă dezasambleze tot mai repede.
Sunt destulă de sigură că îmi curge cafeină prin vene.
Următorul lucru pe care mi-l văd sub piele e repulsia – petrecerea și odihna pe care mădularele mele o pasează ca pe o minge de ping – pong prin pieptul meu. Am frig în creștet și frig în tălpi. Îmi cunosc umezeala din vârful nasului și acreala din obraji. Așa arată plânsul la mine.
Mă aștept de când mă știu, cu tot ceea ce sunt. Și tot nu plâng – aștept cu mânie scârboasă și nu plâng. Dar dragostea mea pentru lacrimile pe care sunt incapabilă să le vărs datează din prima zi în care m-am privit în oglindă, în ziua în care am nutrit conceptul de autoportret, din incompetența celor din jurul meu de a realiza un portret autentic.
Și orice altceva se vede cu ochiul liber.
Live -