Tu, muntele și cu mine



Preaiubite, mereu iubite, dintotdeauna iubite...,


Dragostea noastră are picioare mai scurte ca ale minciunii și goluri mai proeminente decât ale autostrăzii dintre Cluj și Sighișoara, pe care am uns-o cu o suferință epidemică, cu imuabilitatea stingheră a sentinței la înstrăinare.
Am început de atâtea ori – întâi, mascochismul anemic de a fi împreună, cuvintele mele îndrăgostindu-se de parfumul tău, apoi parfumul tău atacând pielea mea; tu, cățărându-te în vârful canapelei ca să privești desenele mele înrămate pe pereții sufrageriei mele, încărcat de gelozia animalică a idolatriei pentru artă care nu te-a lăsat niciodată să aflii dacă mă iubești ori mă venerezi. Un joc de roluri morbid între admiratorul dindărătul unei vitrine și îndrăgostitul psihopat de tandru. În fond, oricare din posturi o adoptai, te comportai la fel: eu sunt o păpușă de porțelan cu licurici în artere și părul înhățat de soare. Fie că așa arătam, fie că asta era opera de artă expusă în spatele vitrinei.
Pielea ta e un vitraliu într-atât de sublim încât am hotărât să nu îl mai privesc, decât să îi deplâng maiestuozitatea umilitoare la fiecare privire aruncată.
... De câte ori pot să arunc priviri înspre un vitraliu, până să-l sfărm?
Te visez strangulând flori pe care vrei să mi le dăruiești în pumnul tău de artizan al eșecului, în fața mea, înăuntrul meu, printre păsările colibri pe care le simt în stomac când mă privești ca pe un șirag neterminat de perle – ca pe ceva prețios, totuși integral inutilizabil.
Te chem să mă iubești mai exhaustiv ca ultima oară. Învață-mă o nouă nuanță a egocentrismului, o glorie mai dureroasă a înfrângerii, o frumusețe exotică a despărțirii. Iubește-mă din nou, ca să mă părăsești cu mai multă plasticitate de data asta; cu vânătăi afective nedigerate și cu mai puțină eleganță. Găsește noi feluri de a-ți declara dragostea, ca să te dejoc cu alternative noi de a mă frânge. Dragostea noastră se autosabotează fiindcă amândoi tânjim la a ne consacra propriei persoane cu o loialitate inumană. Dragostea e doar un omagiu pentru egoismul de care suntem capabili. Suntem într-o criză de raiuri și iaduri, ne-am subscris la umanitate în aceeași zi în care mi-ai spus că mă iubești; de-aș fi știut că „și eu” e o pecete în sângele meu, ca un virus inamovibil al altruismului...
Un „și eu” incomplet: „și eu mă iubesc”... 











Postări populare