marți, 10 mai 2016

GPS (garantat, pianiștii suferă)



Mi-a deschis toate rănile când a zis
                - Trebuie să cauți ceva ce știi că vrei să găsești.
                Așa că îmi caut compasiunea pe sub roțile troleului și prin gif-uri din clasa a opta, se prea poate să fi rămas pe vârfurile decolorate ale fetiței care s-a blocat într-o pianină ani la rând până să o găsească cineva. Demoralizator; m-au găsit doi indivizi nu tocmai edifianți, un Dumnezeu bipolar și un orgoliu claustrofob care abia dacă a reușit să îmi întindă o mână ca să mă ridice dintre corzi și ciocănele, făcute praf în zilele pe care le începeam la miezul nopții, când terminam de studiat – într-atât se temea de spații închise.
Așadar, orgoliu mântuitor, arunca-te-aș într-un deșert să te arunc, că acolo ai un spațiu mai deschis decât un abdomen în timpul operației de apendicită.
Sunt sub propria scenă încă de când am ieșit ultima oară pe poarta de la Muzică. Știu prea multe ca să mai fiu sinceră în ceea ce spun. Sunt Alice traumatizată de Țara din Oglindă, sunt Alice care se trezește înainte să vadă viuzina Iepurelui Alb. Învăț să adorm fără zvâcniturile lui R și fără cvasi-somnambulismul cu care mă trezea la 4 dimineața, comandând pizza sau mușcându-mă de umăr. Știu, ești un șiret când vine vorba de interpretarea evocațiilor ăstora – atunci eu sunt papucul unei Cenușărese care și-a tăiat călcâiul aprioric probării pantofului, fiindcă suferă de paranoia unei tendinite...
Și, mami, am și eu varice, dar ale mele sunt pur psihice.







P.S.: Am de gând să mă împrietenesc agresiv de lent cu fetița cu vârfuri decolorate, odată pentru totdeauna.