marți, 13 septembrie 2016

13:13




           Tot ce îmi doresc de la viață e ca prologurile mele să fie integral univoce epilogurilor. Așadar;
La șaisprezece ani, eram scurtcircuitată de o narcolepsie neglijabilă, beam mai mult ceai decât un britanic ofticat și ascultam doar piese care îmi instaurau un optimism deconcentrant. Mă disociam configurativ de prezent ca să pot scrie cu o obiectivitate sintetică și ca să nu fiu nevoită să trăiesc chiar fiecare moment. Fiindcă funcționam pe fondul unei serenități psihotice pe care mi-o induceau oamenii pe care îi așteptasem de atâtea luni. Și le substituisem lipsa cu stafiile potențialului diferitor imbecili – scuză-mă: diferitor rudimentari –, ca să mă distrag de la versiunile incalificabile pe care trebuia să le îmbrac ca să supraviețuiesc printre ei.
La șaisprezece ani eram sigură că am doar cincisprezece – la șaisprezece ani, cincisprezece ani erau prea mulți iar eu nu știam cum să vorbesc mai tare când ieșeam la țigară în pauze. La șaisprezece ani, nu mai aveam bani de țigări și așteptam gala olimpicilor mai ceva decât așteaptă David Guetta să i se conecteze USB-ul ca să poată începe concertul. Aveam zile grele dinainte să le trăiesc, fericirea era cumplită iar mutația mea genetică de scriitor melancolico-angoasat de clișee și băutor de ceaiuri ieftine mă încuraja să stric ceva, din certitudinea vorace că voi reuși să mă feresc de banalitate.
Totul merge bine - și e insuportabil. Mă știu pierde și singură, nu știu de ce simțeam că am nevoie de ajutor.
Mă știu găsi și singură, nu știu de ce simțeam că am nevoie de ajutor.

Și mă repet doar când tac din gură.