forma unei foi rupte





fuma de parcă se plictisise de plămâni, spunea m-am plictisit să devorez oameni, dar cuvintele ei erau droguri și fantome nemetabolizabile. avea gleznele ca două panglici și șiraguri de perle peste jugulară, nu știu în ce iad încerca să coboare, dar știu că nu voiam s-o ajut. totul era excesiv de real, infernal de vizibil, pielea i se uscase ca o pictură care își credea succesul imposibil. ne mutasem dintr-o realitate într-alta mult prea devreme, absența ei era de mărimea unui univers a cărui infinitate eșuase. când mi-am vărsat vinul pe ea m-am gândit că a recăpatat în sfârșit culoare, abia așteptam să pun mâna pe ea ca să o pot urî, dar ea mă iubea ca auto-apărare.


Postări populare