unde dracu' ai lăsat cheia

Mi-e greu și mie. Dacă îmi torn toate obișnuințele – iar eu sunt obișnuintele mele – în constructul personajului ăstuia, la finalul scenariului nu le voi putea relua. Mă uzez prin ceea ce scriu și, în definitiv, dacă decid să pun tot ceea ce sunt în povestea asta, sunt slabe șanse ca eu să supraviețuiesc. Ceea ce e irelevant, fiindcă eu nu sunt povestea mea, așa încât finalul meu nu interesează pe nimeni, cu atât mai mult cu cât eu fac parte din acest colectiv de nimeni. Poate voi păstra pentru mine o singură latură și aia-mi va fi ospiciu. În plus, trecutul meu devenise un schelet călător, nu știam niciodată unde mă așteaptă, deseori asamblam platoul într-un loc sau altul, de exemplu pe o plajă, și îl vedeam cu brațele încrucișate, sprijinit de un palmier sau de un tomberon, depinde în ce țară era plaja, și mă privea și asta mă priva de mine. Adunam totul, împătuream obiectele de recuzită, le îndesam în ghiozdan și porneam spre altă țară. De cele mai multe ori, pierdeam pe drum motivul pentru care am vrut să filmez o scenă anume într-un spațiu anume sau motivul pentru care am vrut să filmez.

N-o să mint. Am plecat atât de departe încât am lăsat dâre de scene netrăite îndărătul meu. Am ajuns să fiu nevoit să îmi strig MAYDAY MAYDAY doar ca să mă întorc din mine în locul concret în care eram. Citisem undeva despre mecanismele antiredundante ale psihicului, un fel de lesă a interiorului care nu te lasă să te prăbușești în tine și în senzația că lumea e o iluzie.
Dar exact așa era.
Totul părea încifrat în propria existență, trăsăturile oamenilor păreau lipite de ei cu bandă dublu adezivă, orice mișcare părea să întârzie ani întregi înainte să o văd, nu numai să o presimt, timpul clipocea și se bulbuca în jurul meu și orice gest părea să aibă zeci de kilograme. Mișcarea vieții – nicidecum viața propriu-zisă, ci dinamismul – mă târa în ceva noroaie care, după nu foarte mult timp, au început să mă afecteze fizic.
N-aș putea asocia niciun material ori textură cu ceea ce întâmpla în mine în minutele alea de criză. O numesc criză nu fiindcă așa o simțeam, ci fiindcă, nereușind să formulez tiparul sau natura experienței, nu o pot reprezenta altfel. Departe de ceea ce vizualizezi involuntar în fața termenului de criză: nu era un exces, o erupție. Era ceva asemănător unei goliri atât de dureroase, simțeam țesătura sistemului meu nervos cum se usucă și nu mai suportam niciun miros în afară de al meu. Deschideam geamul, plângeam timp de patru lacrimi, simțeam nevoia să mă așez, deși eram așezat, senzația asta îmi frângea inima. Și catastrofa era aici: faptul că orice exista, orice obiect, om, fenomen, idee, orice era imaterial, material, orice avea gust, sunet, formulare, chiar n-am cum să o spun altfel decât cum am spus-o de la bun început – orice exista era dezgustător.
Încercam să mă întind în pat, nu se simțea ca un pat, cădeau rafturi din mine în adâncimi pe care corpul uman nu ar trebui să le aibă, nu mai exista un șir a nimic, nu exista o conduită a mea față de viață – nu prin decizia mea, ci prin a ei, nimicnicia aceea era o ființă, o simt prin a nu simți nimic.
Nu pot descrie cum ieșeam din asta fiindcă nu ieșeam. Nu îmi reveneam, râmâneam acolo – atât că, probabil dintr-un reflex psihic ca un soi de autoreglare, mișcarea, adică proprietățile motrice efective reintrau în automatismul firesc.
Și ieșeam din casă, aprindeam o țigară, conștientizam unde sunt, însă habar nu aveam unde sunt. Îmi scăpa esența lucrurilor, da. Am găsit.
Crizele acelea erau pure de-esențializări. Funcționarea și acțiunile se deșertificau. Știu că mă duc acolo ca să fac asta, dar esența, genunea semnificației unor lucruri mărunte – precum băutul apei dintr-un pahar sau mersul cu autobuzul – se topea. Cât despre existența mea fizică, organică, părea cel mai absurd gest al universului.

   



Postări populare